Aşa cum ştim, există foarte multe tipuri de conflict. Există conflicte majore, internaţionale sau de masă, sociale sau economice, de grup sau organizaţionale, interioare sau interpersonale.

X

La rândul lor, conflictele interpersonale sunt de multe tipuri. Pot fi romantice, de cuplu sau familiale, intime sau profesionale, predominant afective sau predominant cognitive, manifeste sau latente, şi aşa mai departe.

X

(imagine: aiksaath.com)

x

Dincolo de împărţirile teoretice, fiecare ştim din experienţa noastră că ne putem întâlni cu:

• Conflicte minore, neesenţiale, trecătoare, superficiale, care nu au consecinţe, sau dacă au, atunci ele sunt uşoare; sunt micile dezacorduri, micile neînţelegeri, micile certuri, după care putem fi poate un pic indispuşi sau supăraţi, şi care nu afectează stabilitatea unei relaţii; sunt cele mai frecvente şi cele mai puţin nocive, cu condiţia să nu devină o obişnuinţă a relaţiei, pentru că atunci pot trăda un conflict care mocneşte şi care afectează calitatea şi stabilitatea relaţiei; le putem rezolva ignorându-le, tratându-le cu umor, cerându-ne scuze, arătându-ne afecţiunea sau respectul (un zâmbet, o atingere, o vorbă bună pot fi o minunată cale de pansare a acestor mici zgârieturi ale relaţiei sau inimii noastre);

X

• Conflictele moderate, destul de importante, care nu se rezolvă imediat de la sine, dar ale căror consecinţe nu sunt grave pentru noi sau pentru relaţie, aşa că de multe ori, din păcate, ne permitem să le lăsăm să se rezolve singure şi trecem la altceva; dacă relaţia este bună, atunci ea va supravieţui fără urmări, dar dacă nu este solidă, ea va purta urma acestor conflicte, şi noi odată cu ea; felul în care rezolvăm aceste conflicte dă de multe ori calitatea sau aroma unei relaţii şi ne ajută să ne simţim bine cu noi şi cu celălalt în relaţie, sau dimpotrivă ne împiedică să ne simţim confortabil; rezolvarea acestor conflicte depinde de abilităţile personale de relaţionare, comunicare şi rezolvare a propriilor emoţii negative; aşa cum ştim, unii dintre noi par a fi superînzestraţi de la natură şi par a nu avea nici o problemă în rezolvarea acestor conflicte; pentru restul dintre noi, mai puţin înzestraţi, există o minunată şansă, mult mai ieftină şi mai sănătoasă decât chirurgia estetică: dezvoltarea personală; putem alege să citim sau să participăm la workshopurile sau trainigurile de autocunoaştere, inteligenţă emoţională, comunicare, relaţionare; şi în acest fel vom reuşi să avem relaţii mai bune şi conflicte mai eficient rezolvate;

X

• Conflictele majore, care necesită un anumit timp pentru a le rezolva şi care au consecinţe semnificative pentru noi, pentru celălalt şi pentru relaţia noastră; aceste conflicte ne arată că relaţia noastră este într-o situaţie de criză sau că unul dintre noi este într-o criză; le întâlnim în marile certuri, atunci când relaţia pare a fi ameninţată cu dispariţia, în neînţelegerile fundamentale legate de obiectivele importante pentru fiecare, în situaţiile în care ni se pare ca integritatea sau imaginea noastră are foarte mult de suferit; ele pot fi dureroase, şi este posibil ca cel puţin unul dintre cei afectaţi să se simtă deprimat, furios sau neliniştit; pot lăsa, relaţiei şi nouă, leziuni care se vindecă greu şi încet, dacă le lăsăm să se vindece de la sine, sau pot sângera repetat, dacă nu ştim cum să le «pansăm»; dar există soluţii şi pentru aceste răni grave, soluţii care tratează corect şi eficient, în aşa fel încât să nu rămânem cu răni nevindecate sau prost închise; şi, pentru a continua comparaţia cu medicina, dacă rănile uşoare le putem trata cu bine acasă, cu mijloace puţine, rănile mai grave necesită intervenţii specializate; pentru conflict aceste intervenţii se numesc strategii sau tehnici de rezolvare a conflictului şi necesită o pregătire specială; le putem însă obţine – fără a face vreun rezidenţiat în managementul conflictului; putem alege să participăm la cursurile, workshopurile sau trainingurile de management al conflictului.

X

Maria Nistor

When you aim for perfection, you discover it’s a moving target.

(George Fisher)

(sursa imagine: deal.org)

Perfectionism = credinta ca perfectiunea poate fi atinsa in orice activitate. In forma patologica: nimic nu poate fi acceptat ce este altfel decat perfect.

Astazi va voi scrie despre persoanele perfectioniste. Acele persoane care considera ca tot ceea ce fac trebuie “fara dar si poate” sa fie perfect.

Exista in literatura de specialitate o teorie, conform careia fiecare individ invata inca din copilarie niste reguli dupa care isi va trai viata. Aceste reguli pot fi multe si variate, pozitive si/sau negative.

In cazul perfectionistului, sunt doua reguli care ii influenteaza viata:

1. Fa tot ce poti!
2. Nu gresi!

Aceste reguli, actionand separat asupra individului, pot fi “duse” in viata, fara sa creeze probleme foarte mari.

1.

Astfel, exista oameni care fac cursuri peste cursuri, de parca nu mai vor sa se opreasca din invatat. Pentru ei nu este important sa termine aceste cursuri cu succes ca apoi sa utilizeze tot ce au invatat. Conteaza sa-si dea silinta. Sa faca tot timpul ceva. Sa dovedeasca lumii ca nu stau degeaba.

2.

Daca regula din viata ta este Nu gresi! inseamna ca trebuie sa fii foarte atent la rezultatul actiunilor tale. Dar nu trebuie sa faci tot ce poti, deci ai libertatea sa alegi lucrurile pe care le poti face corect si fara greseli.

Astfel ne intalnim cu o categorie a persoanelor perfectioniste, care fac perfect tot ceea ce fac. Cu conditia ca ei sa poate alege CE accepta sa faca. Astfel, au sanse sa obtina rezultate corecte, si sa nu simta esecul.

3.

Si exista a treia categorie, cea mai trista dintre toate, care traieste dupa ambele reguli: Fa tot ce poti si Nu gresi!

Nu poti refuza ceea ce iti cer altii chiar daca, dupa aceea iti pare rau? Simti ca ai prea multe de facut, stii ca tu ai acceptat sa le faci, totusi ti se pare nedrept? Stii sigur ca cel mai rau lucru care ti s-ar putea intampla ar fi: sa faci o greseala?

Atunci stii cum este sa functionezi dupa regula Fa tot ce poti si Nu gresi!

Aceste persoane, in afara de faptul ca nu pot gresi, nu au nici libertatea de a alege doar lucrurile pe care le stiu, din cauza primei reguli.

Sunt convinsa ca ati auzit cu totii despre fereastra lui Johari, daca nu cumva ati lucrat chiar exercitii care sa implice cunoasterea si autocunoasterea prin aceasta metoda.

Ferestra lui Johari este un instrument psihologic descris prin 1955 de doi psihologi americani, Joseph Luft si Harry Ingham, instrument util in cunoasterea stilului interpersonal de relationare si comunicare.

Instrumentul ne da posibilitatea de a ne cunoaste din 2 perspective, perspectiva personala si perspectiva celorlalti. Foarte des cele doua perspective nu coincid, adica ceea ce stim noi ca lasam sa se “vada” despre noi inafara, este cu totul altceva decat ceea ce percep ceilalti despre noi. Aici putem intra in detalii legate de transfer/contratransfer, umbra (vezi teoria lui Jung), biasari (vezi teoria cognitiv-comportamentala) insa nu cred ca e nici locul nici cazul unor astfel de deschideri.

Asa ca haideti sa vedem ce ne spune fereastra lui Johari. Instrumentul presupune existenta a doua axe:

• Eu – ceilalti

• Cunoscut – necunoscut

Intersectia celor 2 axe ne lasa sa construim patru cadrane cu ajutorul carora ne putem descrie:

• cadranul 1: Eu stiu/ ceilalti stiu (arena sau scena)

• cadranul 2: Eu stiu/ ceilalti nu stiu (fatada)

• cadranul 3: Eu nu stiu/ ceilalti stiu (punctul orb)

• cadranul 4: Eu nu stiu/ ceilalti nu stiu (necunoscutul)

Unul dintre exercitiile care ajuta la autocunoastere si utilizeaza fereastra lui Johari este parcurgerea unei liste de adjective, in jur de 50 la numar, de catre persoana care doreste sa se cunoasca si de catre 2-5 persoane din anturajul propriu, care functioneaza ca “oglinzi”.

Fiecaruia i se cere sa marcheze pe lista maxim 5 caractersitici considerate foarte importante/pregnante la persoana pe care o evalueaza.

Astfel apar caracteristice pe are le putem plasa in cele 4 cadrane ale ferestrei lui Johari:

• Arena, sau scena contine acele caracteristici personale pe care le cunoastem si le lasam sa se vada inafara, deci ceilalti au posibilitatea sa le vada si sa le constientizeze. Pe lista de adjective vor fi acele caracteristici care sunt marcata atat de persoana evaluata cat si de ceilalti evaluatori.

• Fatada va contine caracteristicile pe care doar persoana evaluata le va marca si nu vor aparea si la ceilalti (ceilalti nu sunt constienti de acele caractersitici ale persoanei). Aceste caracteristici fac parte din “Fatada” deoarece persoana este capabila sa le arate sau nu, in diferite situatii/relatii.

• Caracterisiticile care nu sunt marcate de persoana evaluata in schimb sunt marcate de ceilalti evaluatori fac parte din asa numita “Pata oarba” sau “Blind spot”. Ele reprezinta informatii de care persoana evaluata nu este constienta insa ceilalti sunt. Aceste informatii raman la latitudinea evaluatorilor daca si cum anume pot fi transmise persoanei evaluate, pentru ca aceasta sa devina constienta de ele.

• Pentru a afla caracteristicile din ultimul cadran, “Necunoscutul” ar fi necesar sa lasam evaluatorii respectiv persoana evaluata sa markeze TOATE adjectivele din lista, considerata ca apartinand persoanei evaluate. In acest fel, adjectivele ramase ne-marcate ar putea fi considerate ca facand parte din zona “Necunoscuta”. Totusi ar trebui sa presupunem ca toate aceste adjective descriu persoana evaluata ceea ce poate fi discutabil.

Asa ca singura varianta de a descoperi ceea ce ne caracterizeaza ca parte “Necunoscuta” din noi – consider eu – este sa ne implicam in situatii noi, necunoscute, prin care nu am mai trecut pana in prezent, pentru a descoperi cum reactionam si cum anume ne percep ceilalti ca reactionam la respectivele situatii.

Una dintre criticile aduse acestui exercitiu este orientarea pozitiva a listei de adjective, adica faptul ca lista contine doar adjective cu valoare pozitiva, fara a face referire la partea negativa a caracteristicilor noastre. De aceea, mai recent a aparut varianta inversata (atentie! Nu varianta negativa!!!) a ferestrei lui Johari, numita fereastra lui Nohari ( ). Instrumentul se utilizeaza identic cu descrierea de mai sus.

Intrebarea ramane tot la noi! Dorim sau nu dorim sa ne cunoastem, sa ne dezvoltam, sa ne privim in oglinda si sa spunem, da, asa sunt eu, asta vreau sa mentin, asta vreau sa schimb, asta vreau sa imbunatatesc. Este de dorit sa nu uitam niciodata ca “Viata este ca o oglinda: obtinem cele mai bune rezultate daca zambim in ea”.

Gabriela HUMXXX

In zilele (saptamanile, lunile) noastre, toti ne impiedicam de aceasta intrebare, care pare a fi retorica si nimeni nu a gasit inca raspunsul.

Cum sa-mi fac timp pentru toate?

Daca acesta ar fi o intrebare buna, timpul si energia noastra ar fi infinita. Sau, macar am avea aceasta calitate, abilitate, posibilitate, “sa ne facem” timp; sa avem 50 ore in loc de 24 intr-o zi (si o noapte).

Ei bine, eu nu am astfel de abilitati, presupun ca nici voi. Si daca am fost informata bine, nici timpul nici energia noastra nu e infinita. Poate va fi intr-o zi. Dar pana atunci sa ramanem la ideea ca aceasta intrebare nu e buna.

Sa punem intrebarea altfel: Cum sa-mi prioritizez sarcinile? Cum sa decid ce program imi fac pentru o zi? Cum ii refuz pe cei care imi tot “completeaza” programul, cu ore si sarcini in plus? Cum sa spun NU, fara sa ranesc?

(despre ultimele doua am scris deja articole – faceti click aici si aici.)

Iar in acest articol vom discuta despre primele doua intrebari, cu speranta ca vom gasi si niste raspunsuri.

Deci: Cum sa-mi prioritizez sarcinile? Cum sa decid ce program imi fac?

Ce credeti ca se intampla daca nu prioritizez? Pai sa vedem:

• poate nu voi fi gata la timp cu sarcinile lasate in urma
• voi fi stresata, pentru ca nu voi sti sigur timpul necesar rezolvarii sarcinilor (deci nu am habar, cand voi termina)
• voi avea in cap toate sarcinile deodata, cu “n” posibilitati de rezolvare… tot deodata

x

Si acum ca am vazut ce ne asteapta pe de o parte, sa vedem ce putem face ca si rezolvare a problemei. In urmatoarea imagine aveti prezentate sarcinile in functie de urgenta si importanta lor.

In ce ne ajuta o astfel de categorizare ale sarcinilor? Astfel, avem sanse sa ne dam seama de lucrurile mai putin semnificative, si sa rezolvam lucrurile cu adevarat importante.

Stiati de regula 80:20? (principiul Pareto)

x

Imaginea de mai sus ne ajuta in decizia: cum sa ne prioritizam sarcinile?

Folositi-o! V-o recomand cu drag!

Desi in copilarie cam toate jocurile mele erau impreuna cu ceilalti, in timp, in munca mea am devenit tot mai individualista. M-am obisnuit sa gandesc doar asa cum imi place, sa ma critic dupa cum cred eu ca este bine, sa nu raspund in fata unui sef si sa nu tin cont de nevoile sau parerile unui coleg.

xxx

Din fericire, in ultima vreme, profesional am fost adusa tot mai mult inspre a lucra impreuna cu ceilalti. Si am putut re-invata astfel care sunt lucrurile cu care raman din acest “impreuna cu ceilalti”.

xxx

Cu cateva dintre ele ne intalnim fiecare dintre noi si poate este bine sa ni le reamintim:

• Bucuria de a face lucrurile impreuna; de a putea impartasi si, mai ales, de a ne putea contamina de entuziasm si placere si de multumirea de a mai face inca ceva, de a mai aduce ceva la viata;
• Acceptarea diversitatii, care nu este ceva care ne infirma, ci este ceva care ne valideaza; caci intalnirea cu ceilalti nu este un turnir, o competitie pentru intaietate, ci este mai degraba sansa de a ne putea canta, intr-o orchestra, propria partitura, cat putem mai bine;
• Confruntandu-ne cu ideile si gandirea celorlalti, avem sansa ca propria noastra viziune sa creasca si sa se adanceasca; si putem pleca cu idei sau intrebari mai bune decat cele cu care am venit;
• Si mai ales, langa ceilalti, cu ceilalti, prin ei, putem ajunge mai mult la noi insine, la ceea ce suntem cu adevarat.

xxx

Si mai stiu ca putem gasi, lucrand impreuna, placerea si inspiratia de a face din fiecare intalnire o serata muzicala!

Maria Nistor

Am avut in acelasi ToT deosebit, despre care cred ca vom mai scrie o perioada , un moment despre care vreau sa scriu, pentru ca este important prin ceea ce a adus in grup si prin ceea ce a atins in mine.

Pe la mijlocul zilei de sambata am avut de realizat un colaj, despre cum ne vedem noi peste 5 ani, care ne sunt obiectivele, care sunt cuvintele cheie care pot descrie cel mai bine aceste obiective si cum vor arata aceste obiective la acea vreme.

In primul rand mi-a fost greu sa ma gandesc doar la 3 obiective (pentru ca asa cerea exercitiul – iar eu, cuminte de felul meu, nu am iesit din regula), si totusi le-am gasit si am fost tare mandra de ele, pentru ca acopereau toate ariile importante din viata mea (familia, profesia, hobby-urile). Am constata ascultand si vazad ceea ce au lucrat colegii de echipa, ca aceste obiective pot fi foarte diferite:

• unii au postat imagini cu drumul de realizare a acestor obiective, altii cu obiectivele atinse deja

• unii au lipit imagini cu ce isi doresc, altii cu ce nu isi doresc sa se intample in viata lor

• unii au folosit simboluri, altii au lucrat „in clar” – ca si mine de altfel

• unii si-au reprezentat strict obiectivele, altii au reprezentat si cum va arata lumea cand obiectivele lor vor fi indeplinite

Cred ca pot desprinde si cateva teme ce tin de varstele celor ce am participat la training. De exemplu cei de varsta mea isi doresc cu totii unu sau doi copii…Cei mai tineri si-au postat pe colaj dorinta de a avea o relatie stabila. Cu totii insa ne-am dorit sa fim impliniti din punct de vedere profesional…

A fost un curcubeu de colaje, unele mai frumoase decat altele, unele mai creative decat altele, unele mai „gata de analizat” decat altele. Sigur, analiza ne-o vom face fiecare, asupra colajului nostru!

Eu personal as fi tare curioasa (si am sa-mi satisfac aceasta curiozitate pe proprie-mi piele) ce va fi in 2013 – adica peste exact 5 ani!

Gabriela HUM